About the Writer

Bucuresti, Bucuresti, Romania

10 aprilie 2011

Timpul Gandurilor Mele.


“A fost odata ca niciodata”…asa incepeau povestile din copilaria mea, povesti care s-au pierdut in timp. Ma cuprinde o stare de melancolie atunci cand ma gandesc la copilarie, pentru ca stiu ca nu se va mai intoarce…stiu ca “a fost odata ca niciodata”.
     Dar timpul vine…si pe cat de repede vine, pe atat de repede pleaca. Singurele urme lasate de acesta sunt amintirile. Se joaca cu noi si cu amintirile noastre.
     …au fost momente cand l-am simtit trecand pe langa mine. Semana cu o adiere de vant si mireasma dulce a unor flori de primavara. Am vrut sa-l prind, sa-l tin aproape…dar mi-a scapat. Am incercat din nou, dar nu am reusit. Poate ca el era singurul care ma putea insoti in calatoria mea fara sa ma judece, fara sa spuna nimic…am fi fost doar eu si el. Dar el a trecut mai departe si eu am ramas in urma, singura…
     Sau poate ca nu sunt atat de singura. Dar cand simt ca sunt inconjurata numai de obiecte…nici o fiinta…alt sentiment nu pot avea.
     E trist…atunci cand viata tace sa imi aud singuratatea. Dar poate tacerea valoreaza mai mult decat orice cuvant. Atunci cand cuvintele sunt de prisos. Si din cauza asta, de cele mai multe ori, simt nevoia sa tac. Ma inchid in mine si tac.


     Totusi…parca ar mai fi ceva. Dar…apare periodic. Uneori sta mai mult, alteori doar cateva clipe. E ploaia. Atunci cand vine si ma ia in brate ma simt protejata. Simt ca nimic rau nu se poate intampla. Ma mangaie si in acelasi timp imi ia tristetile cu picaturile ei mari si fine…In ea ma regasesc. Dar uneori parca pleaca prea repede, alteori sta mai mult decat ar trebui. Cu toate astea m-am obisnuit cu ea.
     Atunci cand nu ploua, imi place sa privesc cerul si sa cred ca intr-o buna zi il voi putea atinge. Visez sa ating stelele si stiu ca una din ele este a mea…steaua mea. Imi place sa cred ca intr-o zi, toate stelele vor cobori pe pamant si noi ne vom confunda cu ele. Cred ca va fi ceva magic. Oricum, ceva magic mi se pare si cerul intr-o noapte senina de vara. Mii de punctulete ce lucesc pe un fundal inchis. Fiecare dintre ele e cu povestea ei asa cum suntem si noi.
     Cand sunt singura, imi place sa privesc marea. Imi da o senzatie de liniste si grandoare, dar in acelasi timp si de curiozitate. Pare nemarginita, dar nu este. Ceva o limiteaza pe ea la fel cum ma limiteaza si pe mine. Uneori chiar simt ca imi seamana. Ea isi trimite valurile, parca in scarba, sa nu se mai intoarca. Dar ele revin neincetat. La fel patesc si eu. Ceva ma opreste cand incerc sa ma indepartez mai mult de mine. Dar nu stiu ce. Poate oamenii…
     …dar oamenii sunt ipocriti. Nu toti…majoritatea. Se prefac ca imi sunt prieteni…si imi sunt…atata timp cat au nevoie. Se grabesc sa ma judece fara sa ma cunoasca macar. Ei nu au timp sa cunoasca omul, sufletul lui, atata vreme cat interesele au un loc mai important in viata lor. Si de aceea, prefer sa cred ca luna imi poate fi o buna prietena, iar soarele un adevarat confident. Si totusi am un sentiment extraordinar atunci cand simt ca pot avea incredere in cineva. Langa acel cineva, nu trebuie sa imi fac griji ca voi fi judecata; nu vrea sa ma schimbe si ma accepta asa cum sunt…cu bune si rele. Acest cineva este ca un chip de inger. La inceput apare ca o simpla idee. Apoi, in timp, isi face tot mai des aparitia in viata noastra, ajungand sa fie parte din noi.
     Singurul lucru care mai salveaza oamenii este dragostea pe care ei spun ca o simt. Dar eu nu cred acest lucru. Am auzit vorbindu-se despre ea…ceva vag. Daca intradevar exista, nu cred ca poate fi descrisa. Am descoperit-o si eu…in basme si in vise. Atat…Daca intr-o zi, intamplator, o voi intalni, voi incerca sa o opresc. Macar pentru o clipa. Poate atunci voi putea intelege ce este atat de frumos la acest sentiment care pe unii ii inalta. Curios…Poate voi pleca in cautarea ei. In noaptea tarzie, pe strazile pustii voi incerca sa o gasesc. Poate astfel, voi scapa de aceasta singuratate apasatoare. In tot acest timp, voi privi cerul instelat, voi vorbi cu luna si voi chema ploaia in ajutor. Dar nu stiu…inca sper. Nu vreau sa visez pentru ca doare. Chiar daca este atat de frumos…nu trebuie. Nu pana nu o voi intalni. Daca imi voi face sperante desarte? Daca nu exista si oamenii mint dorind sa creada acest lucru? Mai bine nu…nu voi visa…voi cauta. Soarele, stelele, luna si ploaia ma vor ajuta. Imi vor fi aproape atunci cand poate o voi gasi. Oare chiar exista? Si daca exista…voi stii atunci cand o voi intalni? Imi voi da seama oare? Am devenit nerabdatoare.
     Am inceput vorbind despre timp si am ajuns sa vorbesc despre dragoste. Ciudat! Sau poate, totusi, se leaga ceva…poate dragostea apare in timp. In fine! Voi vedea!
     In gandurile si sentimentele mele, insa, nu s-a strecurat timpul. Sau poate s-a strecurat si eu nu mi-am dat seama. Dar nu cred ca acesta este cel mai important lucru. Un lucru insa il stiu sigur: timpul se scurge si nu se mai intoarce…La fel patim si noi…odata cu el, pentru ca la sfarsit sa putem spune: “A fost odata ca niciodata…”.

pentru poza www.valyeszter.deviantart.com

Hungry For The Marvelous.

Replici.

Mona Lisa
Otto

Ii asa de dragut si are o viata atat de frumoasa… doarme mananca merge la femei si nu se chinuie cu tema la mate din functii si nici nu trebe sa invete pentru teste alea din mai.

Da da si cum zice hadiy poza asat e editata de ea

are si deviantart: http://hahaidi.deviantart.com/

The same question… “Why?”

Ce este viata? O chestie destul de complexa? Sau poate nu. Este ca un dar poate. Un dar ce ni-l alegem singuri? Sau poate nu. Ma depaseste…
Un lucru il stiu insa sigur. Este un lung sir de intrebari, fapt pentru care am si inceput cu o intrebare. De ce? Nu stiu. ”De ce”-urile astea le intalnim pe toate drumurile. Partea proasta este ca nu toate frazele care au la sfarsit semnul intrebarii sunt urmate de un raspuns.
De ce m-am apucat acum sa scriu despre aceste lucruri pe care probabil toata lumea le stie? Poate in speranta ca le voi gasi raspunsul.
De ce ma simt uneori atat de singura cu toate ca sunt inconjurata de oameni? De ce lucrurile simple sunt atat de greu de facut sau de oferit dar din inima si nu oricum? Un zambet, o strangere de mana, o imbratisare, un simplu “Ce mai faci?”. De ce crestem cand sufletul ne este inca un copil? De ce vrem sa parem uneori ceva ce nu suntem? De ce nu apreciem unele lucruri sau persoane atunci cand sunt langa noi? De ce este atat de greu sa spui “Imi pare rau” sau chiar un “Te iubesc”? De ce oamenii sunt din ce in ce mai interesati? De ce trebuie sa pierdem adevaratii prieteni? De ce nu putem zbura? De ce nu suntem asemeni Lunii sau Soarelui? De ce nu putem trai in adancul marilor si oceanelor? De ce pomii infloresc primavara, iar toamna raman fara frunze? De ce marea este atat de mare? De ce rosu se numeste asa si nu altfel? De ce eu sunt aici si tu esti acolo? De ce dragostea unui copil este pura si dezinteresata? De ce nu suntem capabili sa mai iubim ca niste copii? De ce un suflet mare, pur si inocent ca al unui copil se ascunde intr-un trup atat de mic si fragil? ? De ce trebuie sa crestem? De ce atatea intrebari? De ce? De ce? De ce?
Si stii de ce? Pentru ca noi sa le gasim raspunsul. Sau poate nu. Ca lumea si intreaga natura sa ramana un mister prin aceste intrebari ce parca nu au raspuns. Poate singurul mister nedescoperit. Si totusi…de ce?