Un lucru il stiu insa sigur. Este un lung sir de intrebari, fapt pentru care am si inceput cu o intrebare. De ce? Nu stiu. ”De ce”-urile astea le intalnim pe toate drumurile. Partea proasta este ca nu toate frazele care au la sfarsit semnul intrebarii sunt urmate de un raspuns.
De ce m-am apucat acum sa scriu despre aceste lucruri pe care probabil toata lumea le stie? Poate in speranta ca le voi gasi raspunsul.
De ce ma simt uneori atat de singura cu toate ca sunt inconjurata de oameni? De ce lucrurile simple sunt atat de greu de facut sau de oferit dar din inima si nu oricum? Un zambet, o strangere de mana, o imbratisare, un simplu “Ce mai faci?”. De ce crestem cand sufletul ne este inca un copil? De ce vrem sa parem uneori ceva ce nu suntem? De ce nu apreciem unele lucruri sau persoane atunci cand sunt langa noi? De ce este atat de greu sa spui “Imi pare rau” sau chiar un “Te iubesc”? De ce oamenii sunt din ce in ce mai interesati? De ce trebuie sa pierdem adevaratii prieteni? De ce nu putem zbura? De ce nu suntem asemeni Lunii sau Soarelui? De ce nu putem trai in adancul marilor si oceanelor? De ce pomii infloresc primavara, iar toamna raman fara frunze? De ce marea este atat de mare? De ce rosu se numeste asa si nu altfel? De ce eu sunt aici si tu esti acolo? De ce dragostea unui copil este pura si dezinteresata? De ce nu suntem capabili sa mai iubim ca niste copii? De ce un suflet mare, pur si inocent ca al unui copil se ascunde intr-un trup atat de mic si fragil? ? De ce trebuie sa crestem? De ce atatea intrebari? De ce? De ce? De ce?
Si stii de ce? Pentru ca noi sa le gasim raspunsul. Sau poate nu. Ca lumea si intreaga natura sa ramana un mister prin aceste intrebari ce parca nu au raspuns. Poate singurul mister nedescoperit. Si totusi…de ce?
