Dar timpul vine…si pe cat de repede vine, pe atat de repede pleaca. Singurele urme lasate de acesta sunt amintirile. Se joaca cu noi si cu amintirile noastre.
…au fost momente cand l-am simtit trecand pe langa mine. Semana cu o adiere de vant si mireasma dulce a unor flori de primavara. Am vrut sa-l prind, sa-l tin aproape…dar mi-a scapat. Am incercat din nou, dar nu am reusit. Poate ca el era singurul care ma putea insoti in calatoria mea fara sa ma judece, fara sa spuna nimic…am fi fost doar eu si el. Dar el a trecut mai departe si eu am ramas in urma, singura…
Sau poate ca nu sunt atat de singura. Dar cand simt ca sunt inconjurata numai de obiecte…nici o fiinta…alt sentiment nu pot avea.
E trist…atunci cand viata tace sa imi aud singuratatea. Dar poate tacerea valoreaza mai mult decat orice cuvant. Atunci cand cuvintele sunt de prisos. Si din cauza asta, de cele mai multe ori, simt nevoia sa tac. Ma inchid in mine si tac.
Atunci cand nu ploua, imi place sa privesc cerul si sa cred ca intr-o buna zi il voi putea atinge. Visez sa ating stelele si stiu ca una din ele este a mea…steaua mea. Imi place sa cred ca intr-o zi, toate stelele vor cobori pe pamant si noi ne vom confunda cu ele. Cred ca va fi ceva magic. Oricum, ceva magic mi se pare si cerul intr-o noapte senina de vara. Mii de punctulete ce lucesc pe un fundal inchis. Fiecare dintre ele e cu povestea ei asa cum suntem si noi.
Cand sunt singura, imi place sa privesc marea. Imi da o senzatie de liniste si grandoare, dar in acelasi timp si de curiozitate. Pare nemarginita, dar nu este. Ceva o limiteaza pe ea la fel cum ma limiteaza si pe mine. Uneori chiar simt ca imi seamana. Ea isi trimite valurile, parca in scarba, sa nu se mai intoarca. Dar ele revin neincetat. La fel patesc si eu. Ceva ma opreste cand incerc sa ma indepartez mai mult de mine. Dar nu stiu ce. Poate oamenii…
…dar oamenii sunt ipocriti. Nu toti…majoritatea. Se prefac ca imi sunt prieteni…si imi sunt…atata timp cat au nevoie. Se grabesc sa ma judece fara sa ma cunoasca macar. Ei nu au timp sa cunoasca omul, sufletul lui, atata vreme cat interesele au un loc mai important in viata lor. Si de aceea, prefer sa cred ca luna imi poate fi o buna prietena, iar soarele un adevarat confident. Si totusi am un sentiment extraordinar atunci cand simt ca pot avea incredere in cineva. Langa acel cineva, nu trebuie sa imi fac griji ca voi fi judecata; nu vrea sa ma schimbe si ma accepta asa cum sunt…cu bune si rele. Acest cineva este ca un chip de inger. La inceput apare ca o simpla idee. Apoi, in timp, isi face tot mai des aparitia in viata noastra, ajungand sa fie parte din noi.
Singurul lucru care mai salveaza oamenii este dragostea pe care ei spun ca o simt. Dar eu nu cred acest lucru. Am auzit vorbindu-se despre ea…ceva vag. Daca intradevar exista, nu cred ca poate fi descrisa. Am descoperit-o si eu…in basme si in vise. Atat…Daca intr-o zi, intamplator, o voi intalni, voi incerca sa o opresc. Macar pentru o clipa. Poate atunci voi putea intelege ce este atat de frumos la acest sentiment care pe unii ii inalta. Curios…Poate voi pleca in cautarea ei. In noaptea tarzie, pe strazile pustii voi incerca sa o gasesc. Poate astfel, voi scapa de aceasta singuratate apasatoare. In tot acest timp, voi privi cerul instelat, voi vorbi cu luna si voi chema ploaia in ajutor. Dar nu stiu…inca sper. Nu vreau sa visez pentru ca doare. Chiar daca este atat de frumos…nu trebuie. Nu pana nu o voi intalni. Daca imi voi face sperante desarte? Daca nu exista si oamenii mint dorind sa creada acest lucru? Mai bine nu…nu voi visa…voi cauta. Soarele, stelele, luna si ploaia ma vor ajuta. Imi vor fi aproape atunci cand poate o voi gasi. Oare chiar exista? Si daca exista…voi stii atunci cand o voi intalni? Imi voi da seama oare? Am devenit nerabdatoare.
Am inceput vorbind despre timp si am ajuns sa vorbesc despre dragoste. Ciudat! Sau poate, totusi, se leaga ceva…poate dragostea apare in timp. In fine! Voi vedea!
In gandurile si sentimentele mele, insa, nu s-a strecurat timpul. Sau poate s-a strecurat si eu nu mi-am dat seama. Dar nu cred ca acesta este cel mai important lucru. Un lucru insa il stiu sigur: timpul se scurge si nu se mai intoarce…La fel patim si noi…odata cu el, pentru ca la sfarsit sa putem spune: “A fost odata ca niciodata…”.
